Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Am găsit justificări când nu aveam niciuna. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii și golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica în parte cotradicțiile mele. Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv.