Keep up to date with every new upload!

Join free & follow - Ion Stelian - (xfy1055)
Share
Teatru radiofonic -de- Eugen Ionescu - "Cantareata cheala"

Teatru radiofonic -de- Eugen Ionescu - "Cantareata cheala"

Teatru radiofonic - Cantareata cheala -de- Eugen Ionescu - asculti aici: https://www.mixcloud.com/xfy1055/evocari-eugen-ionescu-cantareata-cheala-mari-actori-romani-/ - EUGEN IONESCU – IERI ŞI AZI „Mi-am dat seama, în cele din urmă, că nu voiam să fac cu adevărat antiteatru, ci teatru. Sper că am regăsit, intuitiv, în mine însumi schemele mentale permanente ale teatrului. La urma urmelor, eu sunt pentru clasicism: el este avangarda. Descoperire de arhetipuri uitate, neschimbătoare, înnoite în expresie: orice adevărat creator este clasic… Micul-burghez este cel care a uitat ...

Comments

- Ion Stelian - (xfy1055)

În 11 mai 1950, i se joacă la Théâtre des Noctambules prima piesă, care deschide drumul teatrului absurdului: Cântăreaţa cheală, în regia lui Nicolas Bataille, actor şi regizor în vârstă de 24 de ani. „Iniţial, aceasta piesă având reputaţia de imposibil de jucat şi care aduce în scenă englezi care vorbesc ca nişte francezi ce vor să înveţe engleza, se numea Englezeşte fără profesor (L’anglais sans peine), mărturiseşte astăzi Nicolas Bataille. Căutam un alt titlu. El ne-a venit graţie replicii ratate a unui actor, care trebuie să fi spus «cântăreaţa cheală» în loc de «învăţătoarea blondă.»” După circa 20 de reprezentaţii în faţa unui public răzleţ, această„anti-piesă”, cum o subintitulează Eugen Ionescu, este scoasă din repertoriu. Raymond Queneau şi influenta echipă de la „Nouvelle Revue Française” reperează însă de îndată talentul lui Eugène Ionesco, naturalizat francez în acelaşi an, 1950. „Cântăreaţa cheală, spunea autorul în noiembrie 1954, într-o discuţie la Lausanne, transcrisă în Note şi contranote, este singura dintre piesele mele considerată de critică «pur comică». Totuşi şi aici comicul mi se pare că este expresia insolitului. Însă neobişnuitul nu poate izvorî, după părerea mea, decât din ceea ce este mai şters, din cotidianul cel mai oarecare, din proza de toate zilele, urmând-o până dincolo de limitele ei. A simţi absurditatea cotidianului şi a limbajului, neverosimilul lui, înseamnă a o fi şi depăşit; ca s-o depăşeşti, trebuie mai întâi să te afunzi în ea. Comicul este neobişnuitul pur; nimic nu mi se pare mai surprinzător decât banalul; suprarealul e chiar aici, la îndemâna noastră, în flecăreala de toate zilele.”Cântăreaţa cheală este construită pe ideea că devalorizarea limbajului indică o criză generală a comunicării şi înstrăinarea fiinţei umane.

Pusa Roth & Costin Tuchila

- Ion Stelian - (xfy1055)

În 1934 publică volumul Nu!, eseuri critice contestatare, care declanşează un scandal de proporţii. Volumul fusese premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu. În scrierile ulterioare, în interviuri şi polemici, vom recunoaşte multe dintre ideile din această carte cu titlu atât de tranşant, mai ales în ce priveşte critica literară. În 1936 se căsătoreşte, cu Rodica Burileanu, este pentru puţin timp profesor de franceză la Liceul „Sf. Sava”, colaborează la revista lui Ion Vinea, „Facla”, la „Rampa”, „Universul literar” şi „Păreri libere”, ocupă vremelnic un post de secretar cultural în Ministerul Educaţiei. Se întoarce la Paris, oraşul copilăriei, în 1938, cu o bursă de studii pentru teza de doctorat rămasă neterminată, Tema păcatului şi tema morţii în poezia franceză de după Baudelaire.

Când izbucneşte cel de-al doilea război mondial, din patriotism, Ionescu revine în România, dar în 1942, decepţionat de situaţia economică din ţară, se înapoiază la Paris, unde se stabileşte pentru tot restul vieţii. În 1944 se naşte fiica sa, Marie-France. În 1945 apare la Marsilia Urcan bătrânul de Pavel Dan, traducere şi prefaţă de Eugen Ionescu, care îl traduce apoi pe Urmuz, unul dintre înaintaşii săi literari.

- Ion Stelian - (xfy1055)

Eugen Ionescu s-a născut la Slatina, în 26 noiembrie 1909, dar, din spirit nonconformist şi-a declarat ca an al naşterii 1912. Tatăl sau, Eugen Ionescu, era avocat iar mama, Thérèse, fiica unui inginer francez. După naşterea scriitorului, familia se stabileşte pentru un timp la Paris. În 1916, Eugen Ionescu-tatăl se întoarce în România, pentru a se înrola. Până la sfârşitul războiului, familia, rămasă la Paris, nu are nici o veste despre el şi trăieşte în condiţii de austeritate. Angajându-se la Siguranţă, avocatul Eugen Ionescu se stabileşte în Bucureşti, divorţează, se recăsătoreşte şi obţine custodia copiilor. Aceasta face ca, în anul 1924, Eugen Ionescu să fie nevoit să se întoarcă în România, împreună cu sora sa. Învaţă româneşte şi se înscrie la Colegiul Sf. Sava, din Bucureşti. Caracterul intolerant al tatălui, existenţa unei mame vitrege i-au accentuat probabil spiritul nonconformist. În 1926, se mută la mama sa, angajată la o bancă bucureşteană. Începând din 1928, urmează Facultatea de Litere şi Drept (cu specializarea în limba şi literatura franceză) şi colaborează la mai multe reviste de prestigiu, precum „Bilete de papagal” a lui Arghezi, „Vremea”,„Zodiac”, „România Literară”.

- Ion Stelian - (xfy1055)

” Cartea cuprinde publicistica scriitorului din perioada 1951–1961, interviuri, pagini de jurnal, polemici, comentarii şi mai ales autocomentarii. Acum, din perspectiva timpului, constatăm că deceniul al şaselea, în care au văzut luminile rampei cele mai importante piese ale Eugen Ionescu, sub aspectul noutăţii pe care ele au adus-o, a fost de fapt perioada în care s-a realizat o adevărată revoluţie în dramaturgie. Este de ajuns să cităm alături de numele lui Eugen Ionescu, pe cele ale lui Samuel Beckett şi Arthur Adamov, pentru a ne limita la reprezentanţii teatrului absurdului.
„Sunt eu, oare, glasul unuia singur? Ceea ce inventez ori ceea ce cred că inventez, ceea ce descriu, ceea ce descopăr sau cred că descopăr este oare arbitrar? Are cineva nevoie de mine? E nevoie de opera asta? Are cineva nevoie de oricare altul? Sunt oare cerut sau mă impun? Şi atunci cu ce drept? N-ar fi putut oricine să fie în locul meu? E limpede că cel interpretat este autorul, că e judecat, că e acceptat, că e respins, că e un instrument din concert şi că există concertul. Se ţine seama de el. Chiar dacă pentru a-l nega. Nu negi ceea ce nu există. Autorul îşi spune: sunt, aşadar, împreună cu ceilalţi; dacă sunt împreună cu ceilalţi, asta vrea să spună că sunt şi ceilalţi, că ceilalţi vorbesc cu vocea mea, că eu sunt mai mult ceilalţi decât eu însumi. Dar ce va să zică a fi tu însuţi. [...] Putem fi, oare, fiecare dintre noi, schimbaţi unul cu altul, ori suntem de neînlocuit?” (Eugen Ionescu, Autorul şi problemele sale în Note şi contranote).

- Ion Stelian - (xfy1055)

Astăzi, putem considera cu atât mai mult că Eugen Ionescu, dramaturgul care produsese un şoc de proporţii la mijlocul secolului trecut prin formula sa dramatică, a devenit un scriitor clasicizat. Aşa cum spunea în interviul din 1956, Eugen Ionescu nu vedea nici o prăpastie între avangardă şi tradiţie, între modernism şi clasicitate, viziunea modernă fiind o redescoperire şi o reaşezare, din punct de vedere al expresiei, a unor arhetipuri. În cazul particular al lui Eugen Ionescu, care, spre deosebire de alţi scriitori contemporani, şi-a exprimat în repetate rânduri opiniile teoretice şi chiar a explicat mecanismul teatrului său, această redescoperire a devenit evidentă. Prezentându-şi în repetate rânduri atitudinea estetică pentru a învinge ostilitatea sau pentru a înlătura neînţelegerile, autorul Lecţiei a devenit astfel teoreticianul unei convenţii teatrale. Volumul Note şi contranote, publicat în 1962 şi tradus după trei decenii în limba română oferă, după cum s-a spus, „cea mai închegată imagine a reflecţiei ionesciene despre propria operă şi teatru în general.”

- Ion Stelian - (xfy1055)

... arhetipul pentru a se pierde în stereotip. Arhetipul este mereu tânăr.” – Eugen Ionescu, La urma urmelor, sunt pentru clasicism (interviu apărut în „Bref”, 15 febr. 1956; Note şi contranote, trad. de Ion Pop, Buc., Humanitas, 1992).
În 1970, după 20 de ani de când i se montase prima piesă, Englezeşte fără profesor sauCântăreaţa cheală, Eugen Ionescu putea fi considerat un „clasic în viaţă” iar Şerban Cioculescu era întru totul îndreptăţit să anticipeze fără a risca o asemenea judecată, motivată de desăvârşita cristalizare artistică a universului dramatic al scriitorului, într-un articol din „România Literară” (2 februarie 1970), la puţin timp după ce Eugen Ionescu fusese primit în Academia Franceză.